Iarna pe ulita

By 15 December 2014Diverse

Iernile la țară, la bunici, sunt magice. Mi-am petrecut fiecare vacanță de iarnă la gura sobei, departe de forfota din București. Și dacă în Capitală, în perioada Sărbătorilor de iarnă, e un du-te-vino continuu pe străzi și în magazine, la sate, hărmălaia e provocată doar de răsetele copiilor care încing partiile de pe ulite sau de latratul câinilor.

De cum pășești pe tărâmul de la sate îți dai seama că e cu totul o altă lume. Mai bună, mai blândă, mai liniștită. Totul este acoperit de mantia albă a fulgilor de nea, doar fumul care iese pe cosurile de pe acoperiș trădează viața care își urmează cursul obișnuit în acest colț de lume. Iar bunica, draga de ea, mă aștepta mereu cu brațele deschise. Iar mâinile îi miroseau mereu a măr copt și a busuioc.

Diminețile mi le petreceam la fereastă. Stăteam cu nasul lipit de geam și priveam la spectacolul de afară. Într-un dans amețitor, fulgii de zăpadă brăzdau văzduhul și se așezau peste tot întinsul. Nu eram singura care îmi aținteam privirea la acest joc al naturii. Rex, cațelul bunicilor alerga bezmetic prin curte, încercând să prindă fulgii de zăpadă. Și uite așa, îmi petreceam ore bune, până când începeam să aud iureșul de pe ulițe, semn că s-ar fi strâns copiii de prin vecini la săniuș. Și o zbugheam și eu afară, nu înainte însă să-mi pun șoselete și mănușile de lână, special pregătite pentru această ocazie de mâinile îndemânatice ale bunicii.

Ah, iar când ajungeam pe uliță, era o altă lume. Era puzderie de copii. De la cei mai prichindei, la adevărați vlăjgani. Fiecare avea sania lui. Era musai, pentru că se organiza trenulețul sau bobul, cum îi spuneam noi, cei veniți de la oraș. Adica, un fel de înlăntuire de sănii, lungă , ce ajungea chiar și la 15 metri. În frunte era un băiat mai mare, cel mai priceput în a stăpâni sania. Și ne dădeam drumul așa pe uliță la vale, într-un iureș de chiuieli, iar săniile spulberau zăpada de nu se vedea nici în cer, nici în pământ. Și o petreceam așa vreo patru ore legate, până ce se afișa bunica în capul uliței și doar de gura ei mă retrăgeam în casă. Aveam picioarele înghețate. Le întindeam pe soba, luam o carte în mână și mă apucam de citit. Iar paginile se dădeau pe nesimțite. Iar din când în când venea bunica și-mi aducea câte ceva bun. Ori vreo plăcintă, așa cum doar ea știa să facă, ori vreun colac cu miere și nucă.

Și uite așa se scurgeau zilele de vacanță. Pe nesimțite.

Leave a Reply