Influenţa părinţilor în conturarea personalității adolescenţilor

Dacă încă nu ai fugit de acasă şi nu ai dat frâu liber rebelismului, atunci înseamnă ca eşti unul din mulţii adoscenţi care încă este legat de ai săi părinţi. Nimic rău în asta, pot spune chiar că avantajele sunt infinite, iar afectivitatea şi sfaturile pe care ţi le poate da un părinte sunt nepreţuite. Dar, cum toţi suntem oameni şi este normal să mai şi greşim. Propun să vedem şi comportamentele mai puţin bune pe care părinţii le realizează din exces de dragoste.

Un caz pe care dacă nu l-aţi simţit pe pielea voastră, cu siguranţă l-aţi întâlnit la prienteni, sunt părinţii care îşi trăiesc visul nerealizat prin copiii lor. Nu puţini sunt aceia care au fost nevoiţi să intre la un anumit liceu, să aleagă un anumit profil sau o anumiă facultate, doar pentru că aşa au fost „ sfătuţi” de părinţii lor. Aşa numitul călduros şi binevoitor sfat este mai mult un imperativ la care singura opţiune este supunerea. Şi mai grav este că tinerii devin obligaţi să nu-şi dezamăgească părinţii, simţindu-se frustraţi şi devenind chiar depresivi atunci când nu o pot face. Urmările acestui tip de autoritate pot fi tragice, peste ani, tinerii ajungând să facă lucruri care nu le plac şi mai apoi să fie nevoiţi să se reorienteze în viaţă.

Nu-i acuz pe adulţi pentru faptul că se gândesc la cum sa le fie cât mai bine copiilor lor, doar atrag atenţia că prin astfel de acţiuni deterioreză autonomia liceenilor. Toţi îşi doresc să crească fiinţe care mai apoi sa devină independente. Însă, pentru a realiza acest lucru, la un moment dat, ar trebui să-i lase să facă ce vor, arătându-le doar  direcţiile (cât mai multe cu putinţă), iar mai apoi spunându-le să-şi aleagă drumul. Mulţi sunt cei care ar trebui să accepte ideea că „puii lor” au crescut şi că ţinându-i mereu legaţi de „cuib”, le fac uneori mai mult rău decât bine.

Un alt aspect la care trebuie să fim atenţi este presiunea pusă de părinţi pe copii. Încă de la cele mai mici vârste, copiii primesc exemple din exterior, insuflându-li-se ideea că mereu ceilalţi sunt mai buni decât ei. Chiar şi atunci când tinerii iau note bune, vorbele pe care le aud sunt: „Cine a luat cea mai mare notă din clasă ?”. Părinţii nu se centreză pe laude, ci intră într-un fel de competiţie cu ceilalţi părinţi, „morcovul” după care aleargă toţi fiind al cui copil este mai bun. Această obişnuinţă dezvoltă în adolescențo un conformism la care dacă nu te supui, eşti consdierat inferior. Nu ar trebui să ne mirăm de ce nu suntem niciodată mulţumiţi cu ce avem, cauza acestei probleme fiind tendinţa de a ne compara cu ceilalţi, declanşată încă din copilărie.

Afecţiunea condiţionată este o altă tendinţă bolnăvicoasă a părinţilor. Deşi un caz nu la fel de mult întâlnit ca celelalte două, în societatea contemporană regăsim şi astfel de obiceiuri. Chiar dacă nu vor auzi nicodată vorbe precum „Dacă nu iei premiul întâi, nu te mai iubesc!” sau „Pentru această faptă nu mai eşti copilul meu!”, copiii vor simţi o anumită răceală şi o atitudine mai detaşată atunci când nu se conformează idealurilor părinţilor şi, desigur, o dragoste excesivă atunci când îi fac mândri pe adulţi. Greşeala este evidentă pentru că indiferent de ce fac, până la urmă sunt tot copiii lor şi dacă îi iubesc pentru faptele bune, ar trebui să-i înţeleagă şi să-i ierte şi pentru faptele mai puţin minunate.

Ceea ce ar trebui reţinut este că a fi părinte presupune un anumit tip de învăţare socială, anumite reguli, lucrurile nefiind chiar atât de uşoare precum par. Un părinte trebuie să-şi protejeze copilul, dar în acelaşi timp să îi lase autonomie. Trebuie să-i arate unde greşeşte, dar fără a-l critica şi jigni. Trebuie să-l laude, dar fără a exagera şi a-i determina creşterea ego-ului.

Este într-adevăr dificil, iar cei care au comis greşelile prezentate la început, nu sunt de condamnat deoarece s-au comportat în modul în care au fost trataţi şi ei. Important este să-i înţelegem şi să învăţăm din acţiunile lor, pentru ca mai apoi să ne punem amprenta într-un mod cât mai pozitiv în destinul viitorilor noştri copii.