Teatru la vârsta adolescenței

Pentru mine, teatrul si actoria nu sunt doar ce auziţi peste tot, dezvoltare personală, îmbunătățire a vieţii sociale.

Nu zic nu, dar lucrurile acestea le poţi face si fără teatru, prin orice tip de artă, sau chiar la o cafea, sau pur și simplu în curtea liceului.

Eu văd teatrul ca pe o posibilitate de a-mi exterioriza emoţiile, fără să mai am frustrări sau regrete și uneori mă ajută să scap de emoții.

O declaraţie de libertate, de la mine, pentru mine. În loc să mă duc în lume să mă cert şi să mă încui în veşnicul stres al societăţii am ales să dau tot ce am mai bun, dar pe frumos, pe ceva ce merită, chiar dacă multă lume consideră această artă drept una din care „ajungi să mori de foame”.

Nu zic că mâine vei juca in Star Wars XIII cu Harrison Ford sau în vreun film cu Robert De Niro şi Al Pacino sau că îţi va ieşi perfect replica, dar cu siguranță îi ajută pe tineri să se destindă, să vadă partea frumoasă a vieții.

Teatrul este mai mult decât replici şi tentativă de viaţă socială, mai ales în liceu. Când eşti pe scena nu contează că ieri ai luat o notă mică la mate sau că nu ţi-ai găsit pantalonii ăia mişto din Zara. Contează cea mai importantă parte din noi, sufletul. Fără emoţii suntem morţi, pentru că, până la urmă, care este diferenţa dintre un om fără emoţii şi o piatră ? Probabil că piatra nu este stresată constant, până şi ura e filtrată.

Pe scenă poţi să ţipi, să te arunci, să plângi. Regula numărul unu este aceea că oamenii nu ştiu cum trebuie să arate performanţa ta.

În loc să mă bat cu cineva sau să mă cert cu doamna de la casa de marcat că stau de o oră la coadă, eu aleg să urlu o replică, să improvizez, să argumentez și să evoluez.

Teatrul în liceu este „psihologul” la care nu mergi complexat, în fața căruia nu ți-e teamă să te destăinui.

Teatrul este ales, în perioada adolescenței, de persoanele la care te aștepți mai puțin.